Născut în 1922 într-o familie liberală din Liege, Jean Thiriart a fost un tânăr militant în rândurile extremei stânga marxiste, ca parte a Tinerii Gărzii Socialiste Unificate şi a Uniunii Socialiste Antifascistă. El a salutat pactul Ribbentrop-Molotov din 1939 cu entuziasm: "Cea mai frumoasă, mai interesanta zii din viaţa mea, recunosc, a fost pactul germano-sovietic"[1]. Pentru că, pentru el, "naţional-socialismul nu a fost un duşman al comunismului, ci un concurent"[2].
De la un război la altul
În 1940, la vârsta de 18 ani, s-a alăturat Amis du Grand Reich Allemand(AGRA - Prietenii Marelui Reich German), o asociaţie de limbă franceză din Belgia compusă din susţinători secularişti şi socialişti, nu rexistă. De asemenea, el a aparţinut de Bund Fichte, o mişcare cu sediul în Hamburg, care a apărut din curentul Naţional-Bolşevic. Când a fost condamnat la trei ani de închisoare, a renunţat la orice activitate politică după eliberare.
A reapărut pe baricade în 1960, la vârsta de 38 de ani, în timpul decolonizării din Congo-ul belgian, făcând parte din fundaţia Comité d'et de Défense des Belges d'Afrique (CADBA - Comitetul Acţiunii de Apărare a Belgienilor din Africa). Rapid, apărarea Belgienilor din Congo s-a transformat într-o luptă pentru prezenţa europeană în Africa, inclusiv a francezilor din Algeria. Thiriart a transformat CADBA în Mouvement d’action civique(MAC - Mişcarea de Acţiune Civică). Thiriart, asistat de Paul Teichmann, a transformat acest grup Poujadist încovoiat, într-o structură revoluţionară care a organizat în mod eficient reţelele de sprijin belgian pentru OSA(L'Organisation armée secrète, Organizaţia Armatei Secrete - rezistenţa franceză la decolonizarea din Algeria).
La data de 4 martie 1962, la o reuniune din Veneţia sub egida lui Sir Oswald Mosley, liderii MAC, Movimento Sociale Italiano(MSI - Mişcarea Socială Italiană), Mişcarea Naţional-Sindicalistă şi Reichspartei au fondat "Partidul Naţional European concentrat pe ideea unităţii europene". Dar nimic concret nu a ieşit din acest partid. Jean Thiriart a promis crearea unui partid revoluţionar adevărat european. În ianuarie 1963 transformă MAC în Tânăra Europă, o mişcare europeană transnaţională sub semnul crucii celtice. Deşi s-a stabilit în şase ţări, nu a avut niciodată mai mult de 5.000 de membri în toată Europa, iar acest lucru, chiar Thiriart l-a admis, "numai prin răzuirea de pe fundul butoiului". În total, două treimi au fost concentrate în Italia. În Franţa, din cauza sprijinului său pentu OSA, Tânăra Europă a fost interzisă, forţând mişcarea să rămână semi-clandestină, explicând slaba ei influenţă, forţa ei era de maxim 200 de membri.
Comunitarismul Naţional-European
În 1961, în Le manifeste à la Nation Européenne (Manifestul Naţiunii Europene), Jean Thiriart însuşi a declarat o "Europă puternică comunitară ... în opoziţia sovieticilor şi a blocurilor SUA"[3]. El a prezentat ideile sale complexe într-o carte publicată în 1964, Un Empire de 400 millions d’hommes : L'Europe (Un imperiu de 400 de milioane de oameni : Europa). Repede a fost tradus în şapte limbi principale europene, această lucrare a fost completată în 1965 printr-o broşură de 80 de pagini, La Grande Nation, L'Europe unitaire de Brest à Bucarest (Marea Naţiune, Europa Unită de la Brest la Bucureşti), care a influenţat profund cadrele extremei dreapte europene, în special cea din Italia.
Originalitatea Tinerii Europe se află în ideologia sa, Comunitarismul Naţional-European, unde Thiriart prezintă un "socialism european şi elitist", de-birocratizat care dă o coloană vertebrală naţionalismului european. Contestând conceptul romantic al naţiunii moştenite din secolul al XlX-lea, care intră sub incidenţa unui determinism, fiind etnică, lingvistică sau religioasă, el preferă conceptul de naţiune dinamică : în mişcare, în devenire, corespunzând naţiunii/comunităţii de destin descrisă de José Ortega y Gasset. Fără a respinge complet trecutul comun, el crede că "acest trecut nu este nimic în comparaţie cu viitorul gigantic comun ... Ce va face Naţiunea reală şi viabilă este unitatea sa din destinul istoric"[5].
Descriindu-se ca un "Mare Iacobin European", a vrut să construiască o naţiune unită şi a militat pentru o "stare de fuziune", centralizată şi transnaţională, moştenitorul politic, juridic şi spiritual al Imperiului Roman, care va oferi tuturor locuitorilor săi europeni o omnicetăţenie. În 1989, el a rezumat : "Axa principală a gândirii mele politico-istorice este statul unitar, statul centralizat politic, nu statul rasial, statul nostalgic, statul istoric sau statul religios". Nimic nu este mai străin pentru el decât "Europa a o sută de steaguri" a lui Yann Fouéré sau "Europa a patriilor carnale" a lui Saint-Loup.
Naţionalismul lui Thiriart se bazează exclusiv pe considerente geopolitice. Potrivit lui, singurele naţiunile care au un viitor sunt cele de la scara continentală, cum ar fi Statele Unite, URSS sau China. Meschinele naţionalisme tradiţionale sunt obstacole, anacronisme manipulate de către marile puteri. Astfel, pentru a reveni la grandoare şi putere, Europa ar trebui să fie unificată.
Unificarea va avea loc sub egida unui Partid Revoluţionar European, organizat pe modelul leninist al centralismului democratic, care ar putea organiza masele şi selecta elitele. Un partid istoric, urmând exemplul experimentelor din aşa-numita Lume a Treia ca FLN(Frontul de Eliberare Naţională) din Algeria sau Vietcong-ul(Frontul de Eliberare Naţonală) din Vietnam, ar fi un partid în curs de dezvoltare embrionară în statul European unit. Acesta ar trebui să ducă mai departe lupta de eliberare naţională împotriva ocupaţiei americane, colaboratorilor săi, miilor de "lingăi" din partea partidelor de sistem, precum şi împotriva trupelor coloniale NATO. Astfel, Europa ar fi eliberată şi unificată de la Brest la Bucureşti, cu forţa a 400 de milioane, şi ar putea apoi să încheie o alianţă tactică cu China şi statele arabe să rupă condominiu americano-sovietic.
În ciuda lucidităţii geopolitice, tezele lui Thiriart, raţionaliste şi materialiste la extrem, sunt uimitoare în caracterul lor eminamente modern. Acest lucru l-a făcut pe un tradiţionalist ca Claudio Mutti, un fost militant al Giovane Europa, să declare : "limita lui Thiriart a constat tocmai în naţionalismul său secular, susţinut de o viziune machiavelică asupra lumii şi lipsită de orice justificare de natură transcendentă. Pentru el, confruntările istorice au fost soluţionate prin relaţiile de putere brută, în timp ce statul nu este nimic mai mult decât întruchiparea nietzscheană a voinţei de putere în exploatare unui proiect de hegemonie europeană, marcat de o mândrie exclusivistă, oarbă, şi încrezută"[7].
Pe plan economic, Thiriart a oferit ca o alternativă la "economia de profit a capitalismului" şi "economia utopică a comunismului", o "economie energică" a cărei dimensiune este viabilă numai în Europa. Luând ca punct de plecare economiştii Fichte şi List, el a recomandat "autarhia pe spaţii mari". Europa ar trebui să părăsească FMI, să adopte o monedă unică, să se protejeze prin bariere tarifare, şi să muncească pentru a-şi păstra auto-suficienţa.
De la Tânăra Europă la Partidul Comunitar European
După 1963, disensiunile în legătură cu Haut-Adige(Tirolul de Sud) a cauzat o schismă radicală în rândul Tinerei Europe, care a dus la naşterea Frontului Europa în ţările germanice precum Germania, Austria şi Flandra.
Cu toate acestea, anul 1964 marchează apogeul militant al mişcării, care a jucat un rol principal, datorită Dr. Teichmann, aflat în greva medicilor belgieni care s-au opus naţionalizării profesiei lor, şi au luat parte la alegerile comunale din Quievrain. Membrii clasei muncitoreşti ai săi s-au organizat îm Syndicats communautaires européens (SCE - Sindicatele Comunitare Europene). În august 1964, jurnalistul Emile Lecerf şi Dr. Nancy au demisionat din cauza diferenţelor ideologice cu Thiriart. Lecerf a ajuns în fruntea grupului Révolution européenne, mai mult sau mai puţin aliniat cu poziţiile Europa-Action în Franţa, o mişcare "nostalgică" şi "literară" conform lui Thiriart. Prin plecare acestui lider istoric, urmată în decembrie 1964 de cea a lui Paul Teichmann, a provocat declinul militant al organizaţiei.
În 1965, Tânăra Europă a devenint Parti communautaire européen (PCE - Partidul Comunitar European). Îngrijorările doctrinare au distras apoi activismul militant. Revista L’Europe communautaire a ieşit lunar, în timp ce Jeune Europa a devenit semi-lunar. După octombrie 1965, şcolile de cadre ale partidului au avut loc în întreaga Europă, Thiriart lucrând la o "fizică a politicii", bazată pe scrierile lui Machiavelli, Gustave Le Bon, Serge Tchakhotine, Carl Schmitt, Julien Freund şi Raymond Aron.
În plus, partidul a publicat între 1965 şi 1969, o revistă lunară în limba franceză, La nation européenne şi în italiană Nazione
Jean Thiriart cu Alexander Dugin, Moscova 1992
Europea, care a oferit un contra-curent extremei dreapte tradiţionale prin introducerea unităţii deasupra naţiunii, se opunea NATO şi promova forţa de intimidare autonomă dorită de De Gaulle, denunţând America ca noua Cartagina, şi vedea în regimurile din Europa de Est un fel de comunism naţional, ţinând seama de un interes a luptelor de eliberare din Lumea a Treia, până la punctul de a descrie Cuba, ţările arabe şi Vietnamul de Nord, ca aliaţi ai Europei! Revista distribuită de NMPP în Franţa, a avut 2000 de abonaţi şi a tipărit 10.000 de exemplare din fiecare număr.
În iunie 1966, Jean Thiriart s-a întalnit la Bucuresti cu premierul chinez Zhou Enlai la iniţiativa lui Ceauşescu. Vorbind despre o luptă "tri-continentală". Thiriart a susţinut o luptă "Quadri-continentală", propunând să producă un Vietnam în Europa. Pentru asta, el avut în vedere crearea unor "brigăzi europene", pe modelul Garibaldian, care după ce vor lupta în Orientul Mijlociu sau în America Latină, se vor întoarce pentru a duce un război de eliberare în Europa.
Ar trebui remarcat faptul că în urma acestor discuţii, militanţii italieni ai Giovane Europa au efectuat acţiuni unitare cu Maoiştii locali, uniţi printr-un program comun minimal de ostilitate faţă de cele două superputeri, respingere ocupaţiei yankeilor din Europa, anti-sionism, şi sprijinul pentru luptele de eliberare din Lumea a Treia).
Această colaborare nu a fost fără consecinţe. Diferite cadre naţionale europene s-au alăturat în cele din urmă în rândul maoiştilor. Astfel în 1971, Claudio Orsoni, nepotul liderului fascist Italo Balbo şi membru fondator al Giovane Europa, a creat Centrul pentru Studierea şi Aplicarea Gândirii Maoiste. În 1975, Pino Bolzano, ultimul director al La Nazione Europea, a continuat să publice zi de zi ziarul grupului de extremă stângă Lotta Continua(Lupta Continuă). Renato Curcio se va alătura partidului marxist-leninist Comunist Italian înainte de a fonda... temutele Brigăzi Roşii!
Tânăra Europă a avut suporteri în anumite ţări din Europa de Est şi Orientul Mijlociu. Astfel la 1 august 1966, Thiriart a publicat un articol în sârbo-croată, intitulată "Europa de la Dublin la Bucureşti", în publicaţia oficială diplomatică a guvernului iugoslav Medunarodna Politika. Feroce anti-sionist, liderul belgian a fost în contact cu Ahmed Shukeiri, predecesorul lui Arafat în calitate de şef al PLO(Organizaţia de Eliberare a Palestinei), şi cu Roger Coudroy primul european care a căzut cu armele în mână de partea palestinienilor, inginer francez şi membru al Tinerei Europe.
Thiriart a mai avut de asemenea, legături cu regiumuri arabe secular-socialiste. În toamna anului 1968, el a făcut o călătorie lungă în Orientul Mijlociu la invitaţia guvernelor din Irak şi Egipt. El a avut discuţii cu mai mulţi miniştri, a dat interviuri presei, şi a luat parte la un congres al Uniunii Socialiste Arabe, partidul lui Nasser, cu care s-a întâlnit cu această ocazie. Dezamăgit de lipsa unui sprijin concret a acestor ţări, în 1969 a renunţat la luptă militantă, cauzând destrămarea Tinerei Europe.
Imperiul Euro-Sovietic
El va continua totuşi, bogatele lui reflecţi teoretice. Când Washington-ul s-a apropiat de Beijing în 1970, a sugerat o alianţă euro-sovietică în raport cu axa chino-americană, cu scopul de a construi o "Europă foarte mare de la Reykjavik la Vladivostok", crezând în această alianţa ca find singura modalitate de a rezista americii şi chinei. Aceste lucruri l-au determinat să declare în 1984: "Dacă Moscova doreşte să facă Europa europeană, doresc o colaborare totala cu întreprinderea sovietică. Eu voi fi primul care voi pune o stea roşie pe bereta mea. Europa Sovietica, da, fără rezerve"[8].
Visul lui Thiriart al unui Imperiu euro-sovietic, pe care l-a descris ca fiind o "hiper-naţiune echipată cu un de-marxificat hiper-comunism"[9]. "Între Islanda şi Vladivostok, putem alătura împreună 800 de milioane de bărbaţi ... şi pentru a găsi în solul din Siberia toate nevoile noastre strategice şi de energie. Eu spun că Siberia este cel mai puternic şi cel mai vital punct de vedere economic pentru Imperiul European"[10]. Apoi a lucrat la două cărţi: Imperiul Euro-sovietic de la Vladivostok la Dublin: După-Yalta, şi alături de José Cuadrado Costa, Transformarea comunismului: Eseu asupra iluminatului totalitarism, care a rămas neterminat din cauza căderii brusce a URSS-ului. El a părăsit exilul său politic abea în 1991 pentru a sprijini crearea Front européen de libération (FEL - Frontul European de Eliberare). În 1992, el a mers la Moscova cu o delegaţie a FEL şi a murit după un atac de cord la scurt timp după întoarcerea sa în Belgia, lasând în urmă un corp controversat, dar cu o versiune originală de lucrări teoretice, care inspiră în această zi, pe oameni ca Guillaume Faye - predicatorul din Eurosiberia, şi pe Alexander Dugin - profetul din Eurasia. Thiriart a lăsat o puternică moştenire culturală interesantă, articole şi cărţi. O lucrare complexă despre mişcarea lui Thiriart, este cartea lui Michel Louise "De la Tânăra Europă la Brigăzile Roşii", disponibilă la ora actuală în Franceză, Italiană, Spaniolă şi Rusă(deşi se spune ca ar exista o versiune în limba engleza şi chiar una în română, nefiind găsite până acum).
Note:
1. C. Bourseiller, Extrême-droite. L’enquête (F. Bourrin, 1991), p. 114,.
2. Ibid.
3. Nation-Belgique, no. 59, 1 septembrie 1961.
4. J. Thiriart, La Grande Nation. L’Europe unitaire de Dublin à Bucarest (1965).
5. Ibid.
6. C. Bourseiller, p. 119.
7. Notes complémentaires de C. Mutti à G. Freda, “La désintégration du système,” supplément to Totalité, nr. 9 (1980).
8. Conscience Européenne, nr. 8, iulie 1984.
9. Ibid.
10. J. Thiriart, “L’Europe jusqu’à Vladivostok,”în Nationalisme & République, nr. 9, septembrie 1992.
