Islanda este utopia noastră modernă

Respingând prin referendum salvarea băncilor şi rambursarea datoriei externe a ţării, islandezii au arătat că este posibil să scape de legile capitalismului şi să-şi ia în mâini destinul, se bucură un istoric spaniol.

Se ştie de la Oscar Wilde încoace că o hartă fără insula Utopia este o hartă care nu merită efortul. Totuşi, faptul că Islanda a trecut de la fetiţa cea frumoasă a capitalismului târziu la un proiect de democraţie reală, ne sugerează că o hartă fără Utopia nu este doar nedemnă de privirea noastră, ci şi o înşelăciune din cauza unei cartografii defectuoase. Farul Utopiei, că o vor sau nu pieţele, a început să emită semnale slabe de avertizare restului Europei.

Islanda nu este Utopia. Se ştie că nu pot exista regate de libertate în imperiul necesităţii capitalismului târziu. Dar este recunoaşterea unei absenţe dramatice. Islanda este dovada că nu capitalul deţine întregul adevăr despre lume, chiar şi atunci când aspiră să controleze toate hărţile de care dispune.

Revoluţionarul Giorgio Freda

"Urăsc această carte. O urăsc din toată inima. Mi-a dat slavă, acel lucru sărac numit faimă, dar este, de asemenea, sursa tuturor nenorocirilor mele. Pentru această carte, am cunoscut mai multe luni de închisoare, (...) cruda persecuţie a poliţiei. Pentru această carte, am experimentat trădarea prietenilor, duşmanilor, rea-credinţa, egoismul şi răutatea oamenilor. Din această carte a originat proasta legendă care m-a făcut să fiu cinic şi crud, un fel de Machiavelli deghizat în Cardinalul de Retz". Deşi scrisă de Curzio Malaparte, în introducerea din faimosul său eseu "Tehnica loviturii de stat", Giorgio Freda, autorul "Dezintegrării sistemului", şi-ar fi putut isuşii aceste rânduri. Pentru că, în scris, această broşură mică de aproximativ şaizeci de pagini a subminat baza sistemului burghez. Tânărul editor a suferit ani de persecuţii judiciare şi mass-medice.

Edizioni di Ar (Ediţiile Ar)
Pe 26 octombrie 1963, senatorul Umberto Terracini, un membru influent al comunităţii evreieşti şi a Partidului Comunist Italian, a raportat public miniştrilor de Interne şi Justiţie din Padova, difuzarea "unui pamflet josnic care poartă titlul Gruppo di Ar (Grupul Ar), care, prezintă cea mai ticăloasă dintre teoriile rasiste ale nazismului italian, portretizeaza deschis autorii ca editori ai unei ideologii anti-democratice", şi întreabă: "dacă şi ce măsuri au fost propuse şi adoptate pentru a cauteriza rana şi a opri infecţia înainte de a se răspândi şi intra în sfera sa de acţiune."

Montoneros

Prin 1970, stângiştii radicali adepţi ai Generalului Juan Peron s-au alăturat într-un grup de gherilă urbană numit Movimiento Peronista Montonero. Montoneros - aproximativ 25.000 de flăcăi puternici sperau că, revenirea lui Peron din exilul din Spania înapoi în Argentina, ar transforma-o într-o adevărată "patrie socialistă". După cum ştim Peron şi soţia lui Evita, au condus Argentina în cursul anilor 1940 şi 1950. Forma lor populistă argentiniană bazată pe "poziţia a treia", cunoscută sub numele de Justicialism sau Peronism, a fost recunoscută de către chiar critici lor, ca fiind una foarte social-progresistă. Din păcate, după moartea prematură a soţiei sale, Peron a fost răsturnat de reacţionarii din Armată şi de Biserica Romano-Catolică.

Cu binecuvantarea lui Peron, Montoneros a iniţiat o campanie intensă de a destabiliza regimul pro-american(şi anti-Peronist) de atunci. Ei l-au răpit şi executat pe fostul preşedinte argentinian Pedro Aramburu, prefigurând asasinarea lui Aldo Moro în Italia de către Brigazile Roşii în 1978. De asemenea, au confiscat bunuri şi răpit directori pentru răscumpărare, de la corporaţiile multinaţionale care activau în Argentina la acea vreme. Pasiunile lui Evita pentru acţiunile de caritate, i-a împis pe Montoneros să folosească banii din răscumpărări pentru hrană şi îmbrăcăminte pentru săraci.

Che Guevara, o viaţă de revoluţionar

Una dintre cele mai cunoscute figuri în cultura de masă contemporană este cea a lui Che Guevara. După moartea sa - şi mai ales datorită acesteia - imaginea argentinianului s-a transformat într-un adevărat simbol cultural al revoluţionarilor de stânga din întreaga lume.

Guevara rămâne o figură istorică respectată de unii, denunţată de alţii. Asupra vieţii sale s-au scris o multitudine de biografii, eseuri, memorii, documentare, filme şi cântece - dintre care Hasta siempre, Comandate, compus de Carlos Puebla în 1965, este cunoscut în întreaga lume. Prin moartea sa - executat de forţele boliviene în 1967 (cu implicaţia americanilor), prin talentul scriitoricesc cu care şi-a promovat convingerile, el a devenit eroul-martir al grupărilor de stânga din întreaga lume, şi imaginea lui a devenit un icon al radicalismului de stânga şi al anti-imperialismului.

Jean Thiriart - Scrisoare către cititorul german

Istoria contemporană va opera, în continuare, cu noţiunea de stat, nu teritorial, ci continental. Deja în anii 1962-1963, în cartea mea „Europa - imperiu cu o populaţie de 400 milioane de oameni” am descris destul de amplu căile creării Europei „de la Dublin până la Bucureşti”. Fiind martorul aşa-numitei „cruciade” din anii 1941-1945, menţionam deja în 1963 că o asemenea Europă va trebui să evite, cu orice preţ, conflictul cu Răsăritul, mai mult decât atât, nici măcar să nu simtă antagonism faţă de el.

Accelerarea mersului istoriei mă obligă deja astăzi să spun că acum trebuie să fie vorba nu despre existenţa paşnică dintre Europa Occidentală şi URSS, ci despre crearea unei Europe unice de la Vladivostok la Dublin. Trebuie să înţelegem că Rusia face parte din ţările europene şi că este singura putere europeană independentă faţă de imperiul american mondial.

Cele 5 revoluţii

Notă:
Nu luăm în calcul termeni ca dreapta sau stânga(cu referire la opiniile politice), dar îi vom folosi pentru a nu deruta eventualii cititori.

1) Revoluţia naţionalistă
Într-un moment în care capitalismul internaţional restricţionează tot mai mult suveranitatea naţiunilor, forţăndu-le să permită influenţa directă şi indirectă prin instituţii ca FMI şi Banca Mondială, pentru a se conforma cu nevoile de pe piaţa mondială capitalistă, relevanţa problemei naţionale este în creştere peste tot în lume .

Vedem naţiunea ca o comunitate naturală, care se bazează pe pilonii de cultură, tradiţie, limbă, origine şi patrimoniu comun istoric. Din acest motiv, milităm pentru un nou tip de naţionalism, care nu divide naţiunile şi oamenii pe baza de apartenenţă ca "superior" şi "inferior", ci se bazează pe convingerea că fiecare naţiune ar trebui să aibă dreptul de a-şi determina destinul, fără amestec din afară. Pentru Germania, acest lucru înseamnă o luptă pentru independenţa faţă de NATO şi UE, şi o solidaritatea cu toate popoarele care luptă pentru eliberarea lor. Naţionalismul de stânga aşa cum este reprezentat de o mare parte dintre mişcările de eliberare naţională, îndreptat împotriva şovinismului şi a imperialismului, este o componentă integrantă din programul nostru.

Jean Thiriart, un Machiavelli al Europei unite

Un cititor înrăit de Hobbes, Machiavelli şi Pareto, belgianul Jean Thiriart(1922-1992), fondator al mişcării pan-europene Jeune Europa(Tânăra Europă), a fost un teoretician al unei Europe Mari de la Galway la Vladivostok, după cum o spunea el.

Născut în 1922 într-o familie liberală din Liege, Jean Thiriart a fost un tânăr militant în rândurile extremei stânga marxiste, ca parte a Tinerii Gărzii Socialiste Unificate şi a Uniunii Socialiste Antifascistă. El a salutat pactul Ribbentrop-Molotov din 1939 cu entuziasm: "Cea mai frumoasă, mai interesanta zii din viaţa mea, recunosc, a fost pactul germano-sovietic"[1]. Pentru că, pentru el, "naţional-socialismul nu a fost un duşman al comunismului, ci un concurent"[2].

Constantin Noica

Iluziile unui tânăr din familie

O mare personalitate a unei naţiuni este acea figură a cărei acţiuni au contribuit la binele comunităţii în care s-a născut, formând din ţara sa un mediu solid şi prosper pentru generaţiile viitoare. Oamenii care fac fapte mari sunt oamenii care îşi folosesc aptitudinile nu numai în folosul lor, ci în numele unui bine comun cu întreaga populaţie din care face parte. Un astfel de om a fost Constantin Noica.

Noica este unul dintre personajele acelea interbelice care a simţit şi dorit ca idealul său sa fie unul împărtăşit de tot poporul. A făcut parte din acea generaţie de tineri care a crescut cu un ideal colectiv cultivat prin educaţie şi întărit de atmosfera agitată a epocii dintre razboaie. Deşi faptele sale s-au limitat în mare parte la domeniul cultural, înainte ca cititorii să se grăbească a-şi forma prejudecăţi, trebuie să ia în calcul faptul că în afara culturii nu poate exista educaţie, şi nici progresul unui popor.

Naţional-Socialism, o mişcare de stânga

Un articol de Povl H. Riis-Knudsen.

De mult prea mulţi ani a fost acceptat faptul că Naţional-Socialiştii sunt de extremă dreapta, doar rareori au fost catalogaţi altfel. La un moment dat, a devenit o politică oficială a Uniunii Mondiale a Naţional Socialismului (WUNS) de a evita termenul "de dreapta" pentru naţional-socialişti, susţinând că Naţional Socialismul nu se încadrează în modelul de "dreapta" sau "stânga". În schimb se consideră ca stă deasupra acestor distincţii. Acest lucru mai mult ca sigur a fost un pas către direcţia cea bună, dar în acest moment şi în contextul luptei actuale s-ar putea totuşi, să fie o idee bună să-şi reconsidere întreaga întrebare despre aripile politice. Să se facă câteva puncte clare cu privire la sensul termenilor "dreapta" sau "stânga" şi aplicarea lor în scena politică actuală.

Din punct de vedere istoric cuvintele "dreapta" şi "stânga", cu referire la opiniile politice cu originea în Franţa pre-revoluţionară erau, cei care au dorit să păstreze sistemul de guvernare mai mult sau mai puţin cum a fost înainte erau aşezaţi în partea dreaptă în Adunarea Naţională, în timp ce, acei care au vrut schimbari mai radicale au stat în stânga.

Originile Naţional-Bolşevismului rusesc

Dacă în prezent în Franţa sunt disponibile o serie de lucrări de referinţă care ne permit să înţelegem esenţa naţional-bolşevismului german, cu totul diferit este cazul naţional-bolşevismului rus, de existenţa căruia aflăm abia acum. O sursă de informare importantă despre acesta reprezintă lucrările autorului rus Mihail Agursky, deşi vădit ostil faţă de occident, totuşi reprezintă o importantă sursă de informaţii care predispune spre meditaţie.

Teza autorului, care a fost inspirat de lucrarea lui Ortega y Gasset “Revolta maselor”, constă în ideea că socialismul marxist, care este o componentă a bolşevismului rus, este doar un “camuflaj istoric” pentru adevăratele procese geopolitice şi istorice. În opinia lui Agursky, Lenin a practicat un limbaj dublu: scrierile sale marxiste, ar trebui considerate doar ca nişte lucrări pentru publicul larg, el însuşi, de fapt, plasându-se pe linia lui Alexandr Herzen care a respins valorile occidentale şi a promovat ideea invaziei Europei de vest de către slavi. Incă la începutul secolului, Lenin şi bolşevicii şi-au propus drept scop impunerea dominaţiei Rusiei şi a ruşilor prin intermediul revoluţiei mondiale. Din acest punct de vedere, naţional-bolşevismul rus este o ideologie naţionalistă, care legitimează sistemul politic sovietic din punct de vedere naţionalist şi nu din punct de vedere Marxist. National-bolşevismul, încearcă să impună dominaţia Imperiului rus cimentat de ideologia comunistă.

Kai Murros : Revoluţia şi aplicarea ei în societatea modernă

Kai Murros s-a născut în 1969 la Helsinki. El a petrecut anii '90-'99 la Universitatea din Helsinki, studiind diverse discipline, în special istoria şi limbile orientale. Pentru diploma universitară, Murros a studiat schimbarea treptată a Armatei de Eliberare a Poporului Chinez, de la o gherilă la o armată modernă şi profesionistă. În numeroasele sale apariţii la TV şi radio, Murros a creat un scandal la nivel naţional cu opiniile sale naţionaliste radicale şi apetitul pentru măsurile nemiloase.

Murros ameninţase în mod deschis membrii guvernului că, după ce revoluţia naţională va triumfa, vor fi trimişi în lagăre ca duşmani ai poporului. Murros duce astăzi viaţa liniştită a unui liber cugetător, ocupându-se ocazional de grădina sa de la periferia Helsinkiului. "Revoluţia şi aplicarea ei în societatea modernă" a fost publicată pentru prima oară în aprilie 2001 de SIMILAR - Publishing Ltd. având un succes neaşteptat în rândurile tinerilor revoluţionari.

Theodore John Kaczynski, Unabomber

Zilele acestea am terminat lectura “Unabomber – profetul ucigaş”. De ceva ani mă chinuiam să citesc “manifestul” faimosului terorist american în format electronic, care poate fi găsit pe internet în engleză şi rusă. Nicidecum nu reuşeam să ajung la capăt. În sfârşit, cu ajutorul versiunii româneşti tipărite a domnului Ovidiu Hurduzeu, iată că am trecut şi acest text în umilul meu bagaj de cunoştinţe.

Cine este şi ce şi-a dorit Unabomber (numele adevărat Teodor Kaczinski)? Unabomber este geniu al matematicii, care la un moment dat a fost oripilat de lumea în care trăieşte, de procesul de degradare a fiinţei umane odată cu aşa-numit “progres tehnologic”. Civilizaţia umană este asemenea unei corăbii care se mişcă spre un dezastru de proporţii (aşa cum ne prezintă în minunata sa parabolă “Corabia nebunilor”), iar ţipetele celor care conştientizează acest lucru sunt luate drept o nebunie (a se ascultă piesa trupei Pasărea Colibri “Nebunul cu ochii închişi”).

Nicola Bombacci

Prezentăm un articol despre viaţa politică şi revoluţionară din secolul XIX, şi prima parte a secolului XX a lui Nicola Bombacci. Un prieten şi coleg al lui Mussolini şi Lenin, profesor şi soldat, naţionalist şi antimonarhist. Om ce şi-a devotat viaţa socialismului şi poporului său. Nicola Bombacci s-a născut în Civitella di Romagna, provincia Forlì la 24 Octombrie 1879. Dupa ce a absolvit seminarul, cum era moda printre revoluţionari, a început să lucreze ca profesor în şcoala primara, văzând în viitoarea generaţie o speranţă de schimbare. În acest timp l-a cunoscut pe Benito Mussolini, fiind de asemenea şi el profesor. Amândoi intrând în cercurile socialiste. De la începutul secolului tânărul Nicola i-a parte la activităţile sindicatelor care acţionau în Cram, Piacenza şi Cesena. Cu suportul colegilor lui a fost activ în lupta pentru justiţie socială şi deja în 1911 a fost ales ca membru a Consiliului Naţional al Confederaţiei Muncii (CGdL).

Dar curând a venit Primul Razboi Mondial, un război fără sens al imperialiştilor în care sute de tineri au murit pentru "Rege, Împarat sau Kaiser". În acest timp, în Modena Bombacci devine liderul local al socialiştilor. Conducând o propagandă activă anti-razboi şi o agitaţie revoluţionară, devenind chiar o celebritate locală. El fiind deja un bun prieten cu Mussolini. Bombacci releva în discursurile lui lumea imperialistă şi cum italieni sunt forţaţi să lupte pentru capriciul regelui. Fiind un oponent aprig a politicii guvernului central. În timpul războaielor Balcane şi revoluţiilor din Rusia, Nicola a fost liderul Camerei de Muncă, secretarul provincial al Federaţiei Socialiste din Modena şi editor al ziarului socialist "Mâine".

Kale Borroka

Conflictul dintre basci şi autoritaţile centrale spaniole datează încă din Evul Mediu. Pe deoparte reacţionarii spanioli de dreapta, care nu sunt pentru autonomie, (nici măcar pentru existenţa bascilor ca oameni) iar pe de cealaltă parte sunt naţionaliştii basci de stânga (care sunt dispuşi să omoare spaniarzii pe melodia Eusko Gaudriak - Imnul Autonom Basc).

De ce oameni care au avut un rol proeminent în istoria spaniei, care au luminat cultura respectivă, oameni ca Miguel de Unamuno şi Pio Baroha vroiau să trăiască separaţi de restul Spaniei ? O intrebare la care mulţi îi caută răspunsul. Lupta pe care o duc naţionalistii basci datează de foate mulţi ani - partidul care e la putere în Euskadi (Ţara Bascilor), este Partidul Naţionalist Basc(naţionalişti mai moderaţi) fiind infinţat în 1895. Faimoasa ETA există din 1959 şi a reuşit să supravieţuiască în ciuda represiunii regimului Franco şi a demo(n)craţiei.

Ţi se dedică ţie

Mama îţi zicea: Andrei, fii atent, în faţa blocului sunt nişte băieţi. La şcoală erai învăţat: Dacă vezi un grup din mai mulţi oameni pe o parte a străzii, treci pe cealaltă! Ai fost învăţat să nu priveşti oamenii în ochi. Asta îi poate supăra. Vei fi lovit. Bătut. Umilit. Încă de atunci, cu 15-17-20 de ani în urmă ai fost învăţat să trăieşti cu frică. Ai crescut un laş şi defapt consideri asta ceva firesc; cei din anturajul tău, care sunt exact ca tine, sunt un motiv întemeiat pentru a accepta atare situaţie. Eşti jignit iar tu apleci capul, vei fi lovit şi vei fugi; vei fugi, pentru că spre marea ta uimire e ceva care nu se potriveşte cu ceea ce ţi s-a băgat în cap, pentru că e ieşit din comunul anturajului tău şi a tot ceea ce ai considerat până acum normal.

Ţi s-a interzis să ai un cuţit. Ei ţi-au zis că vei fi tăiat cu propria ta armă, iar dacă, ferească Domnul, vei fi tu cel care loveşte - vei fi prins şi băgat la puşcărie. Existenţa fiecărui om înseamnă o mare de probleme. Laolaltă cu izbucnirile isterice ale apropiaţilor tăi, asimilezi şi piatra unghiulară din sistemul de valori menit să-ţi domine viaţa: evită problemele. Ascunde-te, fugi, fereşte-te, fii mereu cu urechile ciulite şi atent la cele din jur. Important e să nu ajungi la poliţie. Important e să nu fii dat afară din şcoală. Când te ciocneşti cu o problemă îţi tremură genunchii. Râzi când auzi de problemele altora. Râzi şi tremuri.

Manifestul Revoluţiei Naţionale

“Rostul nostru”

“Istoria statului român modern este istoria vrajbei dintre ursitoarele lui: banul occidental şi naţionalismul român.

Banul occidental şi-a descoperit aici la gurile Dunării interese mari şi precise: interese politice: să împiedece înaintarea Rusiei către Constantinopole; interese comerciale: să cumpere produse agrare ieftine şi să vândă produse industriale scumpe, câştigând de la particulari numai diferenţa de preţ, iar de la stat (furnituri) ceva în plus; interese economice: să exploateze direct – prin personal superior străin şi slugi indigene – imensele bogăţii ale solului şi subsolului acestei ţări; interese financiare: să încaseze dobânzile pipărate cuvenite, împrumuturilor făcute atât statului român cât şi economiei româneşti private, care aveau nevoe de un prim ajutor ca s-o ia din loc (instalări, inventar, aparat) – odată pentru România Mică, altădată pentru România Mare – cât şi de-o serie de ajutoare impuse de evenimente grave pentru destinul ţării, războiul din 1877 (Independenţa), compania din 1913 (o demonstraţie de forţă necesară) războiul din 1916 (Întregirea).

Naţionaliştii români din secolul 19 nu sunt altceva decât prima încercare a poporului român maturizat de a ieşi în lumina istoriei. În ei vorbea şi lucra energia şi tenacitatea unui neam al căruia act de naştere e columna lui Traian, despre a căruia copilărie prodigioasă – o mie de ani – nu ştim nimic şi a căruia vajnică adolescenţă ne-o povestesc cronicarii.